Metode de învățare a adormirii independente

Înainte de a parcurge acest articol, te invit să-l citești pe cel despre elementele somnului sănătos, în caz că nu ai făcut-o deja. E important să ne asigurăm înainte de schimbarea modalității de adormire că avem mediul optim de somn, rutina potrivită înainte de adormire și urmărim programul biologic de somn, potrivit vârstei, în acord cu semnele timpurii de somn ale copilului.

Este necesară învățarea adormirii independente? Eu zic că da. Nu pentru confortul părinților, ci pentru odihna și sănătatea celui mic. Un creier sănătos are nevoie de un somn de calitate, iar acesta se obține și se menține dacă aducem adormirea în controlul copilului. Putem face acest lucru fără proteste sau cu un minim de proteste până la vârsta de 4 luni, după care, orice schimbare este de regulă însoțită de plâns. Consider ideal ca noi, părinții, să îi asigurăm celui mic condițiile pentru un somn sănătos (mediu optim, rutină constantă și program biologic), iar el, copilul, să facă adormirea propriu-zisă, adică tranziția inițială de la ochi deschiși la ochi închiși, pe care o repetă apoi când trece de la o fază de somn superficial înapoi la somnul profund.

În mod similar, noi, părinții, îi oferim variante de hrană sănătoasă, la orele potrivite mesei, iar el, copilul, alege ce și cât mănâncă. Tot așa, noi, părinții, implicăm treptat tot mai mulți adulți în creșterea copilului sau participăm cu el la activități în cadrul unei colectivități și îi creștem ușor toleranța la frustrare pentru ca el, copilul, să fie cât mai pregătit la momentul intrării în colectivitate, schimbare importantă și necesară în viața lui, pe care o va gestiona cu resursele acumulate până atunci.

Așadar, ideea este că nu facem lucruri în locul copilului, ci creăm premisele ca el să se descurce cât mai bine într-o situație dată. Concret, în cazul somnului, este tot mai greu ca noi, părinții, să adormim un bebeluș sau un copil mic pe măsură ce crește. Rezultatul este deseori că bebelușul sau copilul mic reușește să adoarmă doar atunci când nu mai poate sta treaz. Acest moment este însă diferit de cel propice somnului, ducând la perioade lungi de stat treaz ziua sau la culcări foarte târzii seara. La rândul lor, acestea duc implicit la acumularea de oboseală, îngreunând și mai mult adormirile, scăzând profunzimea somnului și predispunând copilul la somnuri scurte ziua și treziri frecvente sau de lungă durată noaptea.

Pe de altă parte, dacă bebelușul sau copilul mic doarme în exact aceleași condiții în care adoarme, îi va fi ușor să facă trecerile de la somn superficial înapoi la somn profund fără să se trezească de tot și să aștepte reproducerea condițiilor de la adormire care nu țin de el pentru a-și putea continua somnul (alăptat, legănat, reintrodus suzeta, mângâiat, cântat, băut apă sau diverse altele). Această consolidare a somnului, atât ziua, cât și noaptea, este necesară pentru ca bebelușul sau copilul mic să se trezească odihnit și să poată profita la maxim de perioada în care este treaz, cu o stare de alertă naturală și adaptabilitate, specifice bebelușilor sau copiilor mici odihniți.

Eh, cam lungă introducerea când scopul articolului este să vorbesc despre metodele propriu-zise de învățare a adormirii independente. Văd însă necesar să conștientizăm de ce facem un anumit lucru, de ce luăm decizia să parcurgem procesul de învățare a adormirii independente, de ce supunem întreaga familie la un efort semnificativ. Iar de fiecare dată când ne este greu să fim consecvenți cu metoda aleasă, să revenim la motivul pentru care o urmăm, la obiectivul final la care ne dorim să ajungem, la utilitatea și semnificația lui.

Metodele de învățare a adormirii independente se regăsesc pe internet sau în cărți sub diverse denumiri, majoritatea în limba engleză: Ferber, Cry It Out, Chair, Sleep Wave, Silent Returns, Timed Checks, Pick up/Put down, Extinction, Modified Extinction, Reverse Sleep Wave, Intervals, The Shuffle, The Soothing Ladder, Camping Out, Fading Away, Bedtime Pass, metode cu implicare parentală mare sau moderată, respectiv fără implicare parentală, metode graduale sau blânde. Unele se referă la aceeași metodă, dar o denumesc diferit,  iar între altele diferențele sunt mici. Pentru fiecare găsim argumente și contra-argumente, fiecare e însoțită de testimoniale de succes, fiecare are avantaje și dezavantaje și fiecare funcționează dacă e aplicată cu consecvență și cu ținerea oboselii sub control.

Cum navigăm în această mare de informații, mai ales ca părinți obosiți, sensibili la opiniile citite sau auzite, speriați să nu acționăm greșit, dar totodată nu neapărat încrezători în părerea unui specialist, nu suficient de confortabili în a ne destăinui unui străin, neobișnuiți în a ne arăta vulnerabilitățile, un pic mirați poate de prețul unei consultații sau al unui pachet cu suport al unui consultant în somnul copiilor? În acest context doresc să clarific că metodele de bază prin care un bebeluș sau un copil mic poate învăța să adoarmă și readoarmă independent sunt doar două, și anume: fie cu prezența noastră în cameră în timpul procesului de învățare, fie fără prezența noastră în cameră în timpul procesului de învățare. Fiecare metodă sau abordare are mai multe variații și denumiri și se poate personaliza în funcție de vârsta și temperamentul copilului, respectiv în funcție de dinamica familiei.

Învățarea adormirii independente cu prezența părintelui în cameră poate fi potrivită bebelușilor sau copiilor mici care nu au mai dormit singuri până în prezent, respectiv părinților care nu se simt pregătiți să iasă din cameră. Implică punerea copilului în pătuț la finalizarea rutinei și rămânerea lângă pătuț până când adoarme, pe întuneric deplin, cu cât mai puțină interacțiune. Dacă în primele zile, părintele poate mângâia copilul pentru a-l liniști, sau îi poate vorbi, ideea este ca treptat, în decursul a câteva zile, părintele să se îndepărteze de pătuț, să se apropie de ușă, după care să facă trecerea după ușă, respectiv afară din camera, cu speranța ca până la acel moment copilul își va găsi proprile resurse pentru relaxarea de care are nevoie astfel încât somnul să se întâmple. Plânsul în procesul de învățare este de așteptat, iar dacă părintele simte că prezența lui încurcă procesul de învățare, poate decide să se retragă în afara camerei și să continue procesul de acolo.

Învățarea adormirii independente fără prezența părintelui în cameră poate fi potrivită pentru bebelușii sau copiii mici prea stimulați de prezența părintelui și contrariați că acesta este acolo, însă nu reacționează la fel cum o făcea până acum. Implică punerea copilului în pătuț la finalizarea rutinei, pe întuneric deplin, și ieșirea cu încredere afară din cameră, cu monitorizarea copilului prin intermediul unei camere video. Dacă acesta plânge, putem intra scurt, să îl asigurăm că suntem aproape, până când adoarme. Pentru a minimiza plânsul, recomand ca intrările să fie scurte (7-10 secunde), identice (zicem exact aceeași frază de liniștire) și relaxate (nu intrăm să salvăm copilul, ci să îi dăm din calmul nostru). Cât de des intrăm dacă plânge copilul? Unii susțin că intrarea la fiecare 2-3 minute de plâns continuu duce la învățarea procesului de învățare a adormirii independente dacă părinții sunt consecvenți. Alții zic că intrând la fiecare 5 minute de plâns continuu ne asigurăm că bebelușul sau copilul mic rămâne în zona plânsului de protest, fără a trece la plânsul de disperare, pe care nu-l mai poate gestiona ușor. Sunt apoi cei care au observat că un ciclu de plâns durează 7-8 minute, după care copilul fie începe un nou ciclu de plâns, fie reușește să se liniștească. Alții conclud în urma experienței că cu cât părintele așteaptă mai mult timp înainte de a interveni, cu atât plânsul este mai puțin per ansamblu, adică pe parcursul întregului proces de învățare. Părerile sunt împărțite și în privința intrărilor constante, respectiv a modificării timpilor de intrare pe măsură ce înaintăm în proces sau la somnul de zi versul cel de noapte, respectiv la adormire versus la readormire.

Personal, consider că nu aspectele tehnice ar trebui să fie în centrul preocupărilor noastre. Esențial este să conștientizăm că plânsul nu poate fi evitat în cadrul procesului de învățare a adormirii independente după vârsta de 4 luni, orice metodă sau variație a metodei am urma, însă poate fi minimizat. Pentru minimizarea plânsului recomand parcurgerea procesului cu ajutorul unui consultant în somnul copiilor, măcar în urma unei consulații, dacă nu cu suport adițional. Minimizăm plânsul dacă îi oferim copilului mediul optim de somn, o rutină constantă și relaxantă de somn și ne încadrăm în limitele programului biologic de somn, învățând cât de mult putem jongla cu ele încât copilul să fie maxim de odihnit în timpul procesului și să își poată utiliza cât mai mult din resursele proprii pentru învățare. Totodată, alegem și personalizăm împreună metoda de învățare, în funcție de temperamentul și vârsta copilului, istoricul lui de somn, resursele și limitele părinților, respectiv dinamica familiei în general. Alegem ceva cu care știm că putem fi consecvenți, analizând anticipat unde ne putem bloca și în ce măsură putem depăși respectivele obstacole.

Dar, stai, plânsul în timpul procesul de învățare a adormii independente nu strică atașamentul copilului față de mamă? Eu zic că nu, la fel și studiile riguroase realizate în această direcție, a căror concluzii sunt justificate de rezultatele obținute. Voi scrie despre acestea într-un alt articol. Voi aborda totodată studiile care susțin că plânsul în cadrul procesului de învățare a adormirii independente afectează atașamentul copilului față de mamă, explicând de ce consider că în cazul lor concluziile nu sunt justificate de rezultatele obținute. De reținut ar fi că atașamentul copilului față de mamă este influențat în mare măsură de propriul stil de atașament al mamei și este determinat de interacțiunile constante dintre mamă și copil, nu doar de cele care vizează comportamentul la somn pe o perioadă de câteva zile sau săptămâni.

Dar ce se întâmplă cu posibila traumă? Nu rămâne copilul traumatizat dacă plânge singur în cameră în timpul procesului de învățare a adormirii independente, cu minime intervenții din partea părintelui? Ei, aici aspectele sunt mai nuanțate, neputând fi ușor tranșate prin studii științifice. Știm că majoritatea oamenilor au un atașament sigur, cei cu atașament evitant, anxios sau dezorganizat reprezentând o minoritate. Totodată, știm că fiecare persoană experimentează traume de-a lungul vieții, mai mari sau mici, evenimente pe care nu le-a putut înțelege și procesa, care au cauzat o scindare în interior și au lăsat o rană sau o cicatrice care împiedică persoana să fie suficient de deschisă față de viață în anumite contexte. Multe traume se vindecă de-a lungul timpului, în principal prin lucrul cu sine, conștientizare și acceptare. Cum putem face ca procesul de învățare a adormirii independente să nu lase traume copilului? Lucrând cu noi înșine, găsind în noi resurse încât să-i putem asculta plânsul fără să ne detașăm, fără să ne rupem de momentul prezent. Dacă noi îi putem conține plânsul și disconfortul, fie că suntem cu el în cameră sau după ușă, creăm un spațiu de siguranță care îl susține, îl ajută să treacă prin momentul greu rămânând ancorat în corpul lui și în momentul prezent. Subiectul este unul vast, față de care manifest un interes special, și față de care sper să aduc tot mai multă claritate în viitor și susținere pentru părinți.

Ce facem dacă în urma unei consultații realizăm că nu suntem pregătiți pentru procesul de învățare a adormirii independente, mai concret nu putem asculta plânsul copilului? Eu zic că e bine să știm asta înainte să începem procesul. Discutăm în acest caz ce putem face pentru a ține copilul cât mai odihnit fără a parcurge procesul de învățarea a adormirii independente. Diminuarea contribuției părintelui în adormirea copilului ar fi următorul pas, care poate merge până la adormirea copilului în prezența părintelui, dar cu minimă interacțiune din partea părintelui. Pentru unele familii funcționează foarte bine, în sensul în care copilul adoarme ușor astfel și reușește să aibă un somn relativ consolidat. Pentru alți copii însă, simpla asociere de adormire cu prezența părintelui îi poate împiedica să aibă parte de un somn consolidat, trezindu-se des noaptea, având dificultăți în a readormi, având deseori somnuri scurte ziua și neieșind astfel din cercul vicios al oboselii. În acest caz, recomand părinților să reevalueze situația și să-și restabilească prioritățile dacă e cazul, punând obiectiv și conștient în balanță plusurile și minusurile.

Putem păstra asocierile de somn care țin de părinte, dar să avem totuși un copil odihnit? Pentru unele familii funcționează. De exemplu, copilul adoarme ușor la sân, se trezește rar noaptea să mănânce, are somnuri lungi ziua și o dispoziție bună per ansamblu. Bineînțeles, nu facem schimbări când nu ne derajează nimic, însă situația de mai sus este mai degrabă rar întâlnită. Totodată, e important să conștientizăm că acest concept de copil odihnit sau obosit poate avea diferite înțelesuri, în funcție de cultura în care ne-am născut sau în care trăim. Personal, nu am realizat importanța somnului decât când primul meu copil a împlinit 2 ani. Abia atunci am putut înțelege diferența dintre un copil obosit și (același) copil odihnit. Pentru mine, odihna copilului a căpătat o valoare tot mai mare în timp, de unde pasiunea pentru ceea ce fac și efortul susținut în această direcție.

Eu sunt Ioana Oprean, consultant certificat în somnul bebelușilor și copiilor mici. Dacă dorești să lucrăm împreună pentru îmbunătățirea somnului copilului tău, poți programa o consultație în care vom face împreună un plan detaliat de acțiune.